Așezată pe unduirea ușoară a unui deal ce coboară spre tainica și încântătoarea vale a râului Cotmeana, Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” a fost inima scară a unei comunități românești tradiționale ce își câștiga cele necesare traiului din creșterea vitelor, a pomilor fructiferi și a viței de vie, dar mai ales din prelucrarea lemnului. Satul Drăguțești (numit azi Spiridoni) era înconjurat de păduri dense, misterioase și nesfârșite, din care sătenii își luau lemnul pentru construcții, în special pentru clădirea de biserici, meșteșug pe care îl practicau generație după generație. O legendă locală spune că Drăguț, unul dintre cei șase ctitori, era un păstor moldovean căruia i-a plăcut atât de mult plaiurile argeșene încât nu le-a mai părăsit.  Alături de fiul său Constantin și de alți patru oameni înstăriți, a ctitorit, în 1814, o biserică, loc sfânt al smereniei și al rugăciunii, loc în care oamenii satului se adunau într-un singur trup, cel al lui Cristos Mântuitorul. Când intri în biserica strămutată în anul 1968 în Muzeul de la Golești (după montare și (re)târnosire a primit hramul „Sfântul Dimitrie cel Nou”), te întâmpină cei care au ridicat-o, epitropii, preoții și meșterii lemnari, cu numele lor săpate în veșnicia lemnului de stejar, invitându-te să le împărtășești bucuria întâlnirii cu Cristos.