Ciuma

Războaie, inundații, cutremure, perioade de secetă urmate de foamete cruntă, ciumă, tifos, holeră, vărsat de vânt, gripe și boli de tot felul (TBC-ul și sifilisul printre cele mai răspândite) făceau parte integrantă din viața de acum două secole.

Dintre toate relele, poate cea mai mortală era ciuma. Revenită în forță la mijlocul secolului al XIV-lea în Europa, devenise endemică, periodic izbucnind cu virulență. În medie, odată la douăzeci de ani, mai ales în orașele sau zonele suprapopulate izbucneau epidemii care duceau la pierderi de vieți omenești între 1/10 și 1/3 din totalul populației. În secolul al XIX-lea, două epidemii crunte au făcut prăpăd în Imperiul otoman, între 1812-1819 și 1835-1838. Parte integrantă a lumii balcano-otomane, spațiul românesc  nu a fost ferit de acest  flagel, adus pe diverse căi – pe drumurile  de uscat sau apă, comerciale și militare ale imperiului, purtată de curieri, negustori, pelerini, populații transhumante sau nomade, marinari, armate, fugitivi, ș.a. Ciuma a mai izbucnit în spațiul românesc și între  anii 1823- 1824 și 1828- 1829.

Prin intermediul corespondenței familiei Golescu  pătrundem în universul mental al secolului al XIX-lea și, azi mai mult ca oricând, putem să ne transpunem în situația lor, să le înțelegem trăirile, grijile, spaimele, durerea, frica, precauția și, în cele din urmă, resemnarea cu care răspundeau unor astfel de evenimente.

Astfel, în 1834,Zinca (Zoe) Golescu le scrie fiilor ei, Ștefan și Nicolae, tineri ofițeri-aghiotanți în suita domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. În această calitate ei îl urmaseră pe domn la Constantinopol, la ceremonia de investitură de către sultan, dar într-o perioadă în care capitala otomană era devastată de ciumă.

Zinca îi scrie lui Roșculiță (numele de alint al lui Nicolae Golescu) la 7 iunie 1834, exprimându-și, în primul rând, bucuria  de a-i ști sănătoși pe cei doi fii și informându-i că și membrii familiei rămași în țară sunt în siguranță, fără a fi afectați de epidemie. Mamă mândră, Zinca Golescu se arată fericită de ridicarea la gradul de maior a celor doi.  Mamă iubitoare și protectoare îi povățuiește și dojenește cu tact: „Nicolae, te rog, copilul meu bun, să ai mai multă grijă de tine, să nu ieși des, sau dacă ieși, să nu te amesteci printre oamenii care nu iau nicio precauție pentru a se feri de ciumă. Amintește-ți întotdeauna ce ți-am zis, același lucru pe care ți l-am spus la plecare, așa că sper că vorbele mele nu vor fi purtate de vânt, fără să facă nicio impresie asupra ta”.

De la Istanbul, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica se întoarce pe la jumătatea lui iulie 1834, oprindu-se în carantină la Giurgiu. Ciuma lovise suita domnească, unul dintre însoțitorii domnului murind pe drum și fiind îngropat la Varna. Zoe Golescu îi scrie fiului cel mare, Ștefan, exprimându-și bucuria de a-l ști sănătos și mărturisind cât de îngrijorată a fost câtă vreme i-a știut pe cei doi supuși riscului de a se îmbolnăvi de ciumă: „I-am adus o mie de mulțumiri lui Dumnezeu că te-a ocrotit și că te-a readus la tandrețea maternă. Am avut o mie de motive pentru a-mi fi frică de șederea la Constantinopol; această boală contagioasă care domnește de foarte mult timp mi-a provocat tensiune nervoasă, de câte ori mă gândeam, deși acum totul s-a terminat (…)”. (3 august 1834)

Scăpați cu bine de un pericol, Goleștii vor avea de înfruntat, peste 15 ani, un alt inamic microscopic – holera. Despre ea în următorul episod!

Foto: Nicolae Golescu în uniforma de aghiotant domnesc

autor: Camelia Călin, cercetător științific