Construcţia, destinată păstrării şi prelucrării fructelor, adăposteşte instalaţia de distilat şi butiile pentru păstrat borhotul. Cazanul de ţuică, cu una, două sau trei ţevi, era aşezat pe o vatră din pământ şi cărămidă, iar răcitorul era, de regulă, un vas de lemn, de forma unei putini.
Povarna este construită din bârne masive de lemn de stejar, cu un plan dreptunghiular dezvoltat pe lungime, cu intrarea prevăzută cu uşi duble, şi mici luminatoare decupate în bârne. Nu prezintă coş de evacuare a fumului, acesta ieşind prin coama acoperişului.
În jurul povernei existau butii de dimensiuni mari, pe care se urca cu scara, în care erau puse fructele la fermentat. Instalaţia de distilat era folosită de tot satul, povernele fiind destul de rare, datorită costurilor mari ale cazanului şi ţevilor de răcire din aramă (cupru). Proprietarul, de regulă boierul sau un ţăran înstărit, percepea o taxă de folosire a povernei.
Toamna târziu, când începea fabricatul ţuicii, în jurul povernei afumate începeau să roiască ţăranii, cu căruţele cu butii de borhot. Stăteau la rând şi aşteptau să curgă primele picături de ţuică nouă pe anul respectiv.
