Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) poate fi considerată ca momentul crucial în care societatea românească își asumă coordonatele modernității europene. În 1864, se aproba prima Lege a Instrucțiunii Publice, care reglementa de o manieră modernă, organizarea și funcționarea sistemului educațional. Multe și grele erau dificultățile cu care oamenii din învățământ s-au confruntat decenii de-a rândul: lipsa școlilor, lipsa banilor pentru a construi edificii școlare, lipsa personalului specializat pentru predare, reticența părinților de a-și trimite copiii să învețe carte, inexistența manualelor și a materialelor școlare. Un an important a fost 1896, când s-a înființat Casa Școalelor, care avea ca țel obținerea de fonduri pentru construcția de școli, mai ales în spațiul rural unde alfabetizarea era foarte scăzută. S-au întocmit planuri tip și s-au dat indicații foarte precise despre orientarea edificiilor, dimensiunile acestora și materialele din care urmau să fie construite.  Aceste școli tip construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primul deceniu al secolului al XX-lea se numesc  „școli Spiru Haret”, în onoarea omului și profesorului a cărui viață s-a identificat cu școala românească. Școala sătească din satul Comănești (județul Bacău) este un exemplu tipic pentru această perioadă de mare dezvoltare a învățământului. La faţada principală, remarcăm traforarea parapetului sălii cu motivul bufniței, simbolul înțelepciunii.