Gospodărie pomicolă, zona Bistriţa-Năsăud, sec. al XIX-lea
Gospodăria aparţine zonei etnografice cuprinsă între cursul superior al Someşului – Munţii Bârgăului – Pasul Tihuţa, unde existenţa satelor zise grănicereşti, instituite în epoca Mariei Tereza, datorită privilegiilor acordate, a acumulat o oarecare bunăstare şi un nivel cultural ridicat.
Casa de locuit, din lemn, cu planul dezvoltat în lungime, este formată din: tindă, două camere, două cămări – toate dispuse simetric, cu târnaţ pe trei laturi. Arhitectura locală este caracterizată de dimensiunile relativ mari ale caselor. Lemnul a fost materia primă de bază, folosit sub forma cununilor orizontale de bârne. Tinda, de dimensiuni mari, prevăzută cu sobă (tindă caldă), ţinea loc de bucătărie. Camerele, amplasate în stânga, respectiv, dreapta faţă de tindă, dispun de spaţiu generos şi au ferestre duble, pe fiecare latură. În spatele fiecărei camere, se află câte o cămară, cu intrare din cameră. Tencuite, adesea, atât la interior, cât şi la exterior, casele au puţine elemente de decor. Târnaţul este închis, iar pardoseala este din cărămidă zidită pe lat. În această zonă, locuitorii practicau agricultura şi creşterea vitelor. Grajdul (şura) este de mari dimensiuni, din lemn, pe temelie din piatră de râu, având acoperişul în patru ape şi învelitoarea din şiţă.
Gospodăria a fost achiziţionată în anul 1990, remontată şi inaugurată în anul 2006.
