Până la jumătatea lunii septembrie 2023, Muzeul Golești vă invită să descoperiți poveștile satelor-model din spațiul rural românesc. Expoziția realizată de Ordinul Arhiecților din România, filialele din Argeș și Oltenia rezprezintă rezultatul unor cercetări de teren și de arhivă, transpuse în imagini și relevee care narează viziual două din cele mai interesante experimente sociologice, născute din două dezastre provocate de foc și apă în spațiul rural românesc.

*

SATELE MODEL ALE SPAȚIULUI RURAL ROMÂNESC

Perioada interbelică, dincolo de marile ei probleme politice, cunoaște un important progres economic, dublat de efortul de a introduce accelerat elemente de civilizație modernă în spațiul rural românesc. Ambiția factorilor politici decizionali, dar și cea a oamenilor de cultură din epocă era de a obține modernizarea culturii materiale din spațiul rural, fără alterarea spiritualității tradiționale.

Pe lângă marele proiect al lui Dimitrie Gusti, de la București, în spațiul românesc se înmulțesc inițiativele de a crea sate model: unele din dorința de a ridica nivelul de viață și de instrucție, altele ca urmare a unor evenimente nefericite sau a unui dezastru natural.

La Vânjuleț, în Mehedinți, pedagogul și omul politic Teodor Costescu (30 martie 1864, Rovinari -Gorj –  25 martie 1939, Bucureşti) a construit un astfel de sat model. În 1913, cu banii din dota soţiei, a cumpărat moşia Vânjuleţ. În timp scurt, a descoperit că întreaga regiune era mlăștinoasă, iar locuitorii de aici se confruntau cu teribila maladie a paludismului. Datorită lui Teodor Costescu, din această mlaștină a izvorât o așezare cu case noi, străzi bine trasate, iluminat electric, un parc frumos, un centru civic, o baie comunală și nu mai puțin de șase școli moderne. Cu resursele sale financiare și cu o viziune neobosită, a început să dreneze mlaștinile, construind un canal cu o lățime de 8 metri, care era legat de un alt canal, cu o lățime de 12 metri și o lungime de 12 kilometri. Acest sistem colecta apele provenite din ploi și topirea zăpezilor, transformând astfel locul într-o zonă mai uscată și sigură. Drumurile din sat și cele care legau localitatea de satele învecinate au fost ridicate și pietruite, au fost construite poduri și podețe, facilitând astfel accesul și conectivitatea întregii comunități. Dar Teodor Costescu nu s-a oprit aici. A luptat pentru ca locuitorii din Vânjuleț să obțină terenuri agricole și loturi pentru case. În plus, a pus bazele unei fanfare formate din 30 de țărani, aducând astfel și arta muzicală în comunitatea sa. Probabil cel mai semnificativ contribuție a sa a fost în domeniul educației. În locul unei școli modeste unde, în 1934, preda un preot pentru doar 17 elevi, Teodor Costescu a construit nu mai puțin de șase școli mari și moderne, dotate cu sobe de teracotă, în care preda un număr impresionant de 33 de profesori și maeștri, iar în sălile de clasă învățau nici mai mult, nici mai puțin de 664 elevi. Această schimbare a transformat educația într-un pilon central al comunității locale. Cu doar câteva săptămâni înainte de a deceda, Teodor Costescu a făcut un ultim dar pentru comunitatea sa: a construit un spital destinat nașterilor și îngrijirii copiilor. Satul model Vânjuleț a fost onorat de vizita Regelui Carol al II-lea în 1934. Cu acest prilej, suveranul a semnat un decret special prin care i-a conferit lui Teodor Costescu Medalia „Pentru Merit”, o distincție foarte rară. A fost a doua medalie regală primită de acest erou local, prima fiindu-i acordată de Carol I în 1890, care prin dedicare și viziune, a modelat destinul acestui loc și a devenit un exemplu de lider comunitar pentru generațiile viitoare.

 

La Tigveni-Argeș, între 1938-1940, Gabriel Marinescu, fiul învăţătorului Marin Marinescu, modernizează centrul satului, dotându-l cu lumină electrică de la uzina electrică cu două motoare diesel. Construieşte o moară şi un turn de apă, apar pompe de apă pe trotuarele prevăzute cu şanţuri şi podeţe pentru canalizare, garduri pe soclu de ciment, o baie comunală şi douăsprezece case tip, ceea ce transformă localitatea într-un sat model.

La Topoloveni-Argeș, Ion Mihalache inaugura în 1938, o serie de obiective edilitare, rezultat al mișcării cooperatiste a cărui inițiativă o avusese: construcția Târgului Cârcinov cu hotel și restaurant, hală de carne și pește, ghețării, prăvălii, muzeu și expoziția satului, pavaj, canalizare și alimentare cu apă; dispensar, baie populară, lumină electrică, parc, teren de sport; școala de fete, cu dependințe; renovarea sălii de spectacole a Federalei și complectarea pivnițelor cu cisterne și instalații; mărirea sălii de vinificare; distileria și sala de marcarea butoaielor; fanfara. Serbările cooperatiste se încheiau cu masă pe stadion și dans în parc.

La Dioști-Dolj, un sat bogat din fostul județ Romanați, în ziua de 1 aprilie 1938, după-amiaza când în sat rămăseseră numai copiii și bătrânii, adulții fiind plecați la câmp, un copil a făcut focul cu tăciuni lângă șura cu paie. În condițiile în care era o perioadă de uscăciune cauzată de vântul austru, în mai puțin de jumătate de oră, focul a cuprins zeci de gospodării și anexe. Au fost distruse complet 28 de case și diverse anexe din 115 gospodării. La cinci zile de la incendiu, regele Carol al II-lea a vizitat localitatea, promițând ajutor pentru refacerea caselor. Dimitrie Gusti, conducătorul școlii sociologice de la București, a propus reconstrucția sistematică și transformarea în sat-model. Ideea satului model fusese lansată în secolul al XIX-lea de Bogdan Petriceicu Hașdeu și dezvoltată de sociologii de la București. Proiectul a fost pus sub direcția lui Gheorghe Focșa care a locuit acolo între 1938-1939. Pe lângă ridicarea caselor după planuri-tip, au fost realizare ample lucrări de la sistematizarea drumurilor vechi la trasarea altora noi, canalizare, electrificare prin construcția unei uzine proprii. O parte modernă a fost construită la nord de vatra satului, legătura dintre cele două zone fiind făcută prin construcția unui centru civic care cuprindea instituțiile publice: primăria, școala, biserica, jandarmeria, căminul cultural, poșta, dispensarul. Pe baza studiilor efectuate s-au stabilit 3 tipuri de gospodării. În general o gospodărie avea între 3000 și 3300 m2 și cuprindea: casa, grajdul, anexe pentru mașini și unelte agricole, magazie, gradina cu flori, cea cu legume și livada. Lucrările de la Dioști s-au încheiat în 1940, cu costuri mari, dar cu satisfacția de a propune lumii rurale românești un ideal de dezvoltare.

În 1941, o ploaie torențială care a durat trei zile a dus la crearea unui lac de acumulare din lemnele unei exploatări forestiere și care pluteau pe apa râului Argeș. Apele acumulate și revărsate în aval au distrus o parte a satului Căpățâneni, podurile, calea ferată și șoselele fiind, la rândul lor, grav afectate. La ordinul vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, și sub conducerea efectivă a lui Constantin C. Popescu s-a trecut imediat la refacerea zonelor afectate de inundație. Lucrând de dimineața până seara, plutonul de pionieri din Craiova a restabilit circulația între Oești și Corbeni, construind poteci și punți noi. S-a trecut apoi la refacerea căii ferate și a șoselelor afectate. Pentru refacerea caselor s-au folosit de experiențele anterioare ale construcției satelor-model. Proiectul a prevăzut 3 tipuri de case, dimensionate în funcție de mărimea familiilor, iar în centrul civic se prevedea construcția mai multor unități publice, grupate tematic: un grup administrativ cuprinzând primăria, administrația fiscală, jandarmeria, cooperativa, banca populară, și un grup medical care era compus din băi populare, o cantină școlară, o grădiniță, o farmacie, cabinet dentar și spital. Un cămin cultural prevăzut cu o sală de spectacol/ședință, în care urmau să funcționeze un muzeu local și o librărie completa lista instituțiilor publice. Dezvoltare turistică era luată în calcul, prin înființarea unui han, iar cea economică era stimulată prin ridicarea de prăvălii, brutărie, băcănie, măcelărie, ateliere meșteșugărești (rotărie, fierărie, tâmplărie) și o fabrică de brânzeturi. De asemenea, un stadion și un ștrand erau prevăzute în proiect. Biserica și postul de pompieri clădite în vârful satului urmau să întregească imaginea satului-model din nordul Argeșului. Planurile prevedeau introducerea apei potabile, a canalizării și a curentului electric, precum și construcția uni viaduct peste râul Argeș care să facă legătura cu satul vechi. Loturile de pământ pentru construcția gospodăriilor erau dimensionate la cca 2000 m2. Atribuirea definitivă a locuințelor se făcea după trei ani, dacă se respectau anumite condiții: aducerea și creșterea de animale domestice de rasă, mobilarea caselor în stil rustic după modelele stabilite de administrație, cultivarea terenurilor cu legume și pomi selecționați.

Șantierul și-a început activitatea la 20 mai 1942, iar până la sfârșitul lunii octombrie 1942 se ridicaseră 16 din cele 37 de clădiri proiectate și se plantaseră 6000 de pomi. Lucrările au fost reluate în forță în martie 1943, iar la 17octombrie în același an a avut loc inaugurarea oficială. În anul 1944 s-a continuat munca la clădirile neterminate, dar cum situația de pe front era din ce în ce mai gravă, iar finanțarea mai greu de obținut, una din preocupările lui Constantin C. Popescu a fost să găsească o formulă juridică prin care să pună la adăpost această localitate și să-i asigure dezvoltarea viitoare, astfel încât a făcut demersuri de a trece construcțiile în proprietatea prefecturii. În Corbeni, mai dăinuie şi astăzi câteva din clădirile ridicate în anii ‘40. Casele au fost cumpărate de foştii chiriaşi, medici, profesori, funcţionari. Unii au început să facă demersuri pentru a scrie şi a populariza fascinanta istorie a satului, încercând să transforme zona într-o rezervaţie de arhitectură rurală românească.

Satele model ale perioadei interbelice atestă efortul de a crea și de a pune în practică o viziune românească a sintezei între elementele culturii tradiționale și cele ale modernității tehnico-economice.

 

Curator: arhitect Alexandru Răuță

Organizator: dr. Gerard Călin, Director interimar thenic-administrativ

Autor text: cs III Camelia Călin