În perioada 27 iulie – 27 octombrie 2023, Muzeul Golești, în colaborare cu Muzeul Național Bran, vă invită să vizitați expoziția Marama românească – frumusețe și decor. În expoziția de față sunt etalate 26 marame din patrimoniul Muzeului Viticulturii și Pomiculturii Golești – județul Argeș, specifice zonelor Olt, Gorj, Vâlcea, Argeș și Mușcel.
Măiestria cu care erau realizate aceste piese de port, poate fi admirată la sediul Muzeului Național Bran, din str. Aurel Stoian nr. 14.
Năframă/Mahramă – cuvânt de origine turcească, cunoscut în limba română, din anul 1508 – este o fâșie lungă de voal fin, lucrată din borangic, pe care țărăncile din Oltenia și Muntenia o purtau pe cap, lăsându-i capetele să atârne până aproape de pământ[1]. De cele mai multe ori este decorată tot cu fir de mătase sau bumbac, dar ceva mai gros, cu diverse modele florale și geometrice. În funcție de preferințe și posibilități materiale, maramele erau alese și cu fire metalice aurii și argintii. Culorile variau și ele, de la nuanțe de alb, la galben pai, galben auriu, albastru deschis, verde, roșu etc.
Fiind o țesătură fină și ușoară, confecționatul maramei necesita dexteritate, răbdare și vedere bună în aranjatul firelor în războiul de țesut. Cu cât firul era mai subțire, cu atât năframa era mai fină, ușoară și transparentă, astfel încât purtată în jurul capului nu i se simțea greutatea. Doar o adiere de vânt făcea ca marama să atingă delicat fața femeii. Finețea țesăturii ne spune cât de bune țesătoare erau și câtă meticulozitate aveau femeile care lucrau la războiul de țesut.
Marama este parte componentă a costumului tradițional și are rolul de a înfrumuseța, dând o notă de eleganță și distincție femeii care o poartă. Pentru prima oară, marama era purtată în ziua nunții, fiind un simbol al femeii măritate. Pusul maramei pe capul miresei se făcea într-o ceremonie anume, de către nașă.
Capodoperă a lucrului de mână, așa cum remarcau călători străini prin spațiul românesc, la începutul veacului al XVIII-lea, marama le acoperea capul, întrucâtva, după felul călugărițelor, dar fără nimic strâns sau forțat; o parte atârnând puțin în jos, iar în față este adusă cealaltă de pe gât până la jumătatea pieptului într-o mulțime de falduri frumoase, al căror capăt este de asemenea aruncat pe umărul stâng[2].
S-a răspândit rapid în toate clasele sociale și în toate zonele țării, ajungând să fie purtată de doamne, boieroaice, țărănci și mai târziu, de reginele României.
Marama din zona Mușcel, se remarcă prin finețea țesăturii și decorații bogate, fapt ce a convins-o pe Regina Maria a României să poarte marama de Mușcel.
[1] Emil Suciu, Influența turcă asupra limbii române, II. Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă, Ed. Academiei Române, București, 2010, pp. 538-539.
[2] Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. 1 (1801-1821), Ed. Academiei Române, București, 2004, p. 756.
