Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti și Teatrul Alexandru Davila au organizat, ieri, 12 februarie 2024, un simpozion în cadrul căruia a fost evocată personalitatea dramaturgului Alexandru Davila, de la a cărui naștere s-au împlinit 162 de ani.

La eveniment au participat Iustin Dejanu, managerul Muzeului Viticulturii și Pomiculturii Golești, Cristina Boțoghină, șef al Secției de Istorie și Pedagogie din cadrul Muzeului Golești, Camelia Călin, cercetător științific în cadrul aceleiași instituții de cultură, elevi de la Școala Militară de Maiștri și Subofițeri a Forțelor Terestre ,,Basarab I” din Pitești, însoțiți de Marian Burcea, plutonier adjutant principal și dna Carmen Bobițoiu, precum și de dna Eugenia Zgreabăn, profesor de limba și literatura română, la Colegiul Național „Zinca Golescu”.

Cristina Boțoghină și Camelia Călin au prezentat cele mai importante repere ale vieții și operei cunoscutului dramaturg și director al Teatrului Național.

Fiul doctorului Carol Davila și al Anei Davila, nepoata lui Dinicu Golescu, Alexandru s-a născut la Golești, într-o zi de 12 februarie 1862. A copilărit la moșia strămoșilor săi, unde a și debutat educația sa, în școala comunală. Formarea lui ca om de onoare, cu o vastă cultură a fost supravegheată strict de părinți. Carol Davila insista ca fiul său să fie conștiincios, disciplinat, bine instruit căci educația era singura avere sigură și solidă pe care o putea lăsa moștenire copiilor săi.

Al. Davila a continuat să studieze la Școala luterană din București, apoi la internatul lui V. A. Urechia, epocă fericită despre care Al. Davila își amintea că: „Eram acolo 12-14 şcolari, iar cei mai buni profesori… ne predau cursurile, cu o înţelegere şi o dragoste… care ne făceau să-i adorăm”.

Între 1875 și 1881 studiat la Paris, la Liceul Saint Louis. A fost coleg cu Take Ionescu, Nicu Xenopol, N. Filipescu, Vasile Morţun, dr. I. Cantacuzino, Jacques de Ferandy, Georges Feideau. Cu aceştia, Davila a frecventat teatrele pariziene, căpătând bogate cunoştinţe în domeniu. Întors acasă a fost numit  va fi o perioadă scurtă diplomat și funcționar public, calități la care preferă să renunțe în favoarea unei activități artistice: publică poeme, proză, piese și cronică de teatru, a editat reviste etc.

La 29 ianuarie 1905, ministrul Take Ionescu a semnat decretul de numire a lui Alexandru Davila în funcția de director al Teatrului Național din București. A fost un reformator profund al repertoriului și al organizării teatrului românesc. El s-a aflat de două ori în postura de director general al Teatrului Național din București. Între anii 1905-1908 și 1912-1914. În această calitate a luat o serie măsuri pentru întărirea disciplinei în teatru, a ordinii, a acordat atenție repertoriului românesc, dramaturgiei românești, dispunând ca fiecare stagiune a Teatrului Național să fie deschisă cu o piesă românească. A luat măsuri pentru salarizarea actorilor pe tot timpul anului, atrăgându-și în acest fel simpatia acestora. În perioada cât a fost director a crescut prestigiul Teatrului Național, susținând peste 250 de reprezentații și mărind de trei ori bugetul teatrului.

Alexandru Davila a decedat pe 19 octombrie 1929, la București, lăsând posterității o capodoperă, piesa Vlaicu Vodă, precum și reformă instituțională a teatrului, alături de împrospătarea tehnicilor interpretative și regizorale.

Piesa Vlaicu Vodă a avut premiera în seara de 12 februarie 1902, când autorul ei, Alexandru Davila, împlinea 40 de ani și se afla la apogeul puterii sale de creație. Prima punere în scenă i-a avut în rolurile principale pe C. I. Nottara (Vlaicu Vodă) și Agatha Bârsescu (Doamna Clara).  Au urmat apoi nume mari care au dat viață personajelor imaginate de Davila.

În 1913, Aristide și Constanța Demetriade au fost distribuiți în piesă, apoi, în 1925, când piesa înregistra 100 de reprezentații, George Calboreanu îl întruchipa pe domnitor. În perioada comunistă, piesa a fost pusă în scenă, ecranizată și înregistrată pentru teatru radiofonic. George Vraca, Aurel Rogalski, George Motoi, Ion Pavelescu ș.a. au dat viață domnitorului care, a fost nevoit să-și apere țara într-un context istoric nefavorabil, așa cum a fost a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când expansionismul militar, politic și religios al Regatului maghiar a fost o amenințare gravă la adresa statalității românești de la sud de Carpați.

Vlaicu Vodă  este o capodoperă a dramaturgiei noastre, care, pe lângă aspectele istorice din care s-a inspirat, vorbește tuturor generațiilor despre probleme general umane: încredere, trădare, dragoste, datorie, alegeri și decizii care, în mai mare sau mai mică măsură, au fost sau sunt pietre de încercare în destinele oamenilor.