Incursiune în istoria fotografiei

Carol Szathmari

La fotograf se mergea în momentele importante ale vieţii: nuntă, naşterea unui copil, botezul acestuia, absolvirea şcolii, avansarea în grad sau decorarea militarilor – dar şi în urma diverselor evenimente mai neînsemnate precum achiziţionarea unei toalete noi, schimbarea modei coafurii şi a bărbii sau participarea la un bal mascat. Până prin 1890, selecţia momentelor importante era mult mai riguroasă, iar ritualul fotografierii, mult mai încărcat de valoare afectivă. După revoluţia tehnicii fotografice din anii 1890, când aparatele de fotografiat au devenit mai uşor de procurat şi de utilizat, fotografia a început să surpindă diverse aspecte ale vieții familiale.

Aceste „bijuterii de carton” erau păstrate în familie sau erau dăruite celor dragi pentru a fi aşezate în albume. De altfel, a devenit o modă, ca în orice casă să existe pe masa din salon cel puţin un album în care erau strânse/adunate fotografiile personalităţilor momentului, dar şi a membrilor familiei. Se făcea schimb de fotografii între rude şi prieteni.

Patrimoniul Muzeului Goleşti cuprinde, printre alte colecţii, şi un bogat material iconografic. Există patru albume de dimensiuni diferite, care conţin o serie de fotografii ale membrilor familiei sau ale unor personaje rămase în memoria colectivă. Se regăsesc aici fotografii ale „capetelor încoronate” (Alexandru Ion Cuza, Doamna Elena Cuza, Principele Carol I, Principesa Elisabeta, Gheorghe Bibescu), ale oamenilor politici (I. C. Brătianu, C. A Rosetti, Lascăr Catargiu), scriitorilor (Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu), „doamne” şi „domni” din societatea bucureşteană, copii şi nu în ultimul rând ale celor din neamul Goleştilor.

Carol Szathmari

Îndrăzneţ, visător, răzvrătit faţă de academismul epocii, fotograf al spaţiului urban, dar şi al marilor câmpuri de bătălie ale vremii, Carol Szathmari s-a născut în 1812 la Cluj, într-o familie românească maghiarizată. A studiat iniţial la o şcoală religioasă reformată. Despre tinereţea şi epoca de formare se cunosc puţine informaţii. Prima mărturie a vocaţiei sale de pictor este un caiet de desene din 1827 sau 1829, când încă mai era la şcoală la Cluj.

În 1831, Szathmari a trecut munţii în Ţara Românească – determinat, probabil, şi de amorul său pentru Mariţica Văcărescu – şi a desenat o acuarelă la Rucăr. Un an mai târziu, se află din nou la Cluj, iar în 1834 realizează o vedere a Cotrocenilor. Între anii 1831-1843, a studiat pictura la Pesta şi Viena unde a dobândit o bună îndemânare în practicarea acuarelei, ce va face din el un remarcabil reprezentant al genului. Reîntors în capitala Ţării Româneşti în 1840, domnitorul Alexandru Ghica l-a numit Pictor al Curţii. Câţiva ani mai târziu, Szathmari a hotărât să se stabilească definitiv la Bucureşti, unde a desfăşurat o amplă activitate artistică răsplătită cu numeroase medalii, diplome, premii şi unde s-a bucurat de o binemeritată recunoaştere.

Ca fotograf, Szathmari şi-a făcut simţită prezenţa încă din 1843-1844, când a înfiinţat primul său atelier fotografic, la „Chanu Verde”. După nimicitorul incendiu din 1847, Carol Szathmari a închiriat, o prăvălie în Hanul Bossel, aflat pe Calea Victoriei, în care şi-a aranjat un atelier, devenit în scurt timp celebru. Acolo a utilizat vitrina ca mijloc publicitar. De asemenea şi-a făcut reclamă în presă şi tot în presă şi-a anunţat succesele obţinute. Mai mult, s-a făcut cunoscut şi în Europa. În noiembrie 1848, el a fost se pare, realizatorul primului calotip de la noi, procedeu inventat de W.H.F. Talbot. Acest calotip reprezintă o statuie a unui mic cupidon cu braţele rupte. Pentru a face negativul mai transparent, a folosit ceară sau albuş de ou.

În istoriografia de specialitate internaţională, Szathmari este recunoscut ca primul fotograf de război. Astfel, în primele luni ale Războiului Crimeii (începând cu aprilie 1854), Szathmari a ajuns pe front, devansându-l pe englezul Roger Fenton cu unsprezece luni. Szathmari a adus cu el aparatele şi laboratorul fotografic şi a făcut fotografii cu colodiu umed, noua metodă apărută în epocă, un procedeu superior realizării calotipiei, despre care am precizat în paginile anterioare. Distins cu numeroase medalii de aur şi diplome de onoare de către suveranii Europei a fost premiat la mai toate expoziţiile internaţionale ale vremii.

În data de 16 octombrie 1863, Carol Szathmari a fost numit de către Alexandru Ioan Cuza fotograf oficial al Curţii, calitate pe care o va păstra până la sfârşitul vieţii. Szathmari a cumpărat o casă pe strada Biserica Ienei, unde şi-a amenajat un atelier fotografic cu 20 de angajaţi, condus de Theodorovich şi Ihalski, şi unde şi-a expus impresionanta colecţie de artă. Din păcate, această casă a fost bombardată în august 1944, distrugându-se toată arhiva de clişee şi de fotografii depozitate în pod.

În timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, Szathmari alături de pictori precum Sava Henţia, G. D. Mirea etc., a fost afiliat în cadrul Serviciului Sanitar al Armatei, condus de doctorul Carol Davila. A reuşit să trimită ziarelor din ţară, cât şi din străinătate L’Illustration, The Illustrated London News, Illustrate Zeitung imagini remarcabile de pe front.

Carol Szathmari a participat şi la ceremoniile de proclamarea regatului în 1881, dar vremea rea a afectat calitatea fotografiilor, fapt care l-a determinat să renunţe definitiv la fotografie şi s-a dedicat picturii până la sfârşitul vieţii. A murit în 3 iunie 1887, în Bucureşti, în casa lui din strada Biserica Enei.

„[…] A fost un adevărat cetăţean al lumii, receptiv la nou, dornic de cunoaştere şi de răspândire a informaţiilor în cele mai variate cercuri, prin intermediul mijloacelor ce-i erau specifice: desenul, pictura, litografia şi fotografia”, a făcut Adrian-Silvan Ionescu, pe scurt, portretul artistului Carol Szathmari.

Omul politic Ştefan Golescu (1809-1874), fiul cărturarului Constantin (Dinicu) Golescu s-a fotografiat în atelierul lui Carol Szathamari, la „Chanu Verde”.