O întâlnire în imaginar cu Elena Perticari Davila
Dragii mei,
Numele meu este Elena, iar când eram copil părinții și rudele mă strigau Cocuța. M-am născut și am crescut aici, la Golești, în casa boierească, veche de trei sute de ani. În valea mănoasă și largă, străjuită la nord de dealurile cu vii și la sud de apa cea argintie și unduitoare a Argeșului, stă mândră și frumoasă casa Goleștilor, cu ferestre mari prin care soarele pătrundea în camere vesele și sănătoase.
Veniți, dragii mei, strângeți-vă lângă mine, dacă vreți să vă povestesc cum am trăit noi aici, cum ne-am bucurat, cum am suferit, cum am iubit, cum am luptat, cum am murit! Câte amintiri sunt închise între zidurile acestei case, câte idei mărețe au fost rostite aici, dar și câte taine vor fi ascunse pe veci de bătrânul și înțeleptul conac!
Am crescut într-o familie mare, înconjurați de rude multe – bunici, unchi, mătuși, veri -, care ne iubeau și ne dezmierdau. Toți ne strângeam aici la Golești, vatra neamului nostru, în jurul mamei mari Zinca și a bunicii Anica, iar, mai târziu, după ce ele nu au mai fost, pe lângă mătușa Felicia.
Noi am fost patru frați, două fete și doi băieți, copii ai unei Goleștence, Ana, o frumusețe aparte, cu un suflet bun și plin de compasiune. Tata, Carol Davila, era francez, dar inima lui era a unui patriot român. Era medic și avea multe responsabilități, încerca să rezolve problemele unui sistem medical ce abia se forma, ducând atât grija bolnavilor, cât și pe cea a medicilor și a studenților pe care îi forma. Dar tata știa să de joace cu noi, să ne răsfețe, să ne disciplineze dacă era cazul, să ne insufle dragostea de patrie și să ne arate realitatea dură a vieții românești și să ne îndemne să luptăm pentru ridicarea poporului nostru.
Împreună cu Lică, fratele meu, cutreieram ograda și grădina, cât era ziua de mare, urmați de câinii curții (Ursu – mare, negru, voi și credincios, Lupa – cu blana roșcată și lungă și cu o fire ascunsă ca a unei vulpi, Griveiu – cel mai blajin dintre ei, dar căruia îi plăcea să dea iama în florile mamei mari), care erau prietenii și tovarășii noștri de joc, confidenții și complicii tuturor năzdrăvăniilor noastre.
O gradină minunată, plină de flori și arbori mari – paltini, stejari, sofori (salcâmi japonezi), platani, catalpa, brazi cătinați, ulmi, carpeni, sălcii pletoase, ienuperi scunzi și stufoși, plopi înalți, mesteceni cu coajă albă – ce fuseseră orânduiți de bunul meu unchi Alexandru (Albu), astfel încât păreau un izvod lucrat pe pământul viu, cu fețe deosebite, căci fiecare pom își are portul lui, iar frunzele lor șoptesc deosebit la adierea vântului.
Castele de nisip, construcții din bucăți de lemne, dovleci sculptați, păpuși, tobe și trâmbițe ne-au însoțit copilăria. O grădină fermecată, care fremăta de veselie și bună dispoziție! Grădina noastră nu și-a pierdut niciodată puterea magică. Ne-am reîntors la ea, an de an, ca la un izvor cu apă vie, am înlocuit păpușile cu jocul de tenis, asalturile de spadă, pictura și fotografia, plimbările călare.
Azi, ai trecut pragul casei mele, dar eu nu mai sunt aici decât în spirit! Lasă vechiul conac să îți depene povestea noastră, mergi în gradină și bucură-te de aerul proaspăt, de mirosul trandafirilor, de umbra arborilor, de veselia copiilor care însuflețește acest loc! Noi am iubit această casă, ne-am tras forța de a trece prin viață și de a lupta de aici! Bucurat-te de ceea ce noi am lăsat pe această lume și du-ne mai departe amintirea!
Elena Perticari Davila
