Jocurile copilariei la Golești

Conacul, curtea și parcul de la Golești au fost martore ale trecerii prin lume a numeroase generații ale uneia dintre cele mai mândre familii din istoria României.

Copilăria la Golești a fost trăită în mijlocul naturii și însoțită de numeroși prieteni necuvântători, loiali și jucăuși – căței, pisici și cai. Păpuși, construcții din lemn și castele de nisip, jocuri și năzbâtii felurite, dovlecii traforați și cartofii copți în vatra improvizată la locul de joacă au făcut deliciul verilor petrecute la Golești, spre amuzamentul copiilor dar și al adulților din familie.

În 1861, Ana Racoviță, nepoata lui Dinicu și a Zincăi Golescu, s-a căsătorit cu un tânăr medic francez, numit Carol Davila, venit la noi în țară cu misiunea de a reforma sistemul sanitar. Cei doi au avut patru copii: Alexandru, Carol, Elena și Zoe. Copilăria lor a avut ca repere spațiale veche reședință de la Golești și casa din cartierul bucureștean Cotroceni. Reproducem în cele ce urmează un fragment din cartea Elenei Perticari Davila în care sunt amintite jocurile și jucăriile cu care copiii Davila își petreceau vacanța de vără, aici, la Golești, în casa străbunilor lor. Vă invităm în același timp să veniți la Golești și să simțiți, printre trandafiri și arbori seculari, magia acestui loc, să vă bucurați de verdele atotstăpânitor al naturii și de glasurile altor generații de copii care însuflețesc acest loc.

Elena Perticari Davila, Amintiri din copilărie, desene de Maria C. Davila, Șt. Constantinescu și Al. Moscu, Editura Casei Școalelor, București, 1940, p. 14-18.

JOCURI COPILĂREȘTI

Dar spre a vă arăta cât era Lică de iubit de mama-mare, strămoașa noastră, ea care nu da voie nimănui să se atingă de o floare, nici măcar să o miroase ca să nu no strice, iată ce scria mamei, când eram în București:

« Ași dori să vii cât mai de grabă, să-mi aduci cu tine pe Lică, să-l văd alergând și chiar strivind cu piciorușele lui, scumpele mele flori, atât îl iubesc de mult pe fiul tău».

Lică avea glas frumos, ca și surioara lui. învățaseră dela măicuța lor, atât de iubită, tot felul de cântece (…). Și câte poezii știam noi copiii, chiar înainte de a învăța carte!. . . Visul lui Tudor Vladimirescu, Brumărelul, Stejarul și cornul, Șoimul și floarea fragului, și alte multe, din minunatele poezii populare.

In grădină, mai la o parte, era un umbrar, un fel de chioșc acoperit cu papură; acolo se jucau copiii când arșița soarelui era prea mare.

Aveau la îndemână un maldăr mare de nisip subțire, adus dinadins dela râu, și niște cărămizi cât palma de mici, poruncite de tatăl lor unui cărămidar, alături de care lucraseră și copiii ca să învețe cum se fac cărămizile.

Sub îndemnul și cu ajutorul tatei, ridicau tot felul de clădiri: case, cule, cetăți, pe care le împrejmuiau cu ziduri și metereze, ca acelea ce înconjurau casa strămoșească. Mai primiseră și scânduri mici de diferite mărimi pentru alte îndeletniciri. Pe vremea aceea nu erau cutii gata, cu ferestre, porți și cuburi, cum le aveți voi în ziua de azi.

După un plan, clădiseră pe piața mare o cetate cu un turn înalt pentru străjerii de pază, făcuseră un dulap, scrânciob, cum îi zic Moldovenii. În el așezau pe leagăne păpușile, care altminteri ședeau neclintite pe băncile din grădinițele lor. Copiii învârteau dulapul repede, repede, repede, Lică suna din trâmbiță și bătea toba; când un leagăn era sus, altul se cobora, dar păpușilor nu le era frică, nu țipau, nu le venea amețeală, nici nu li se apleca, cum pățise biata Elenuța, care, după ce se urcase în dulapul din sat, atât de drag copiilor dela țară, nu vrea să mai audă de așa chin.

Iar de se întâmpla să mai cadă câte o păpușe, Elenuța o lua în brațe, o săruta, o desmierda, ca și când ar fi fost plină de viață; pe când Lică își bătea joc de surioara lui și de astfel de « porniri prostești», cum zicea el.

Vedeți voi, dragii mei, băieții nu prea pricep că în inima fetițelor se naște, cu cea dintâi păpușică, dragostea de mamă.

Chioșcul lor avea trei părți închise. În față era însă deschis, avea o scară de intrare între două lavițe, pe care puneau ulcele și ghivece cu flori.

Într’o zi, mama le aduse din ogradă câțiva dovleci mari galbeni, ca niște portocale uriașe ca să înfrumusețeze chioșcul. Dar veselia și bucuria mare a copiilor era când tatăl lor, care știa așa de bine să se joace cu dânșii, venea din oraș. Într’o zi sosi pe neașteptate și găsind dovlecii așezați pe lavițe, începu fără a-i vătăma să-i golească cu chibzuială de semințe și de miez. Copiii nu-l pierdeau din ochi, să vadă ce face. Cu briceagul, binișor, le scobi două găuri în lături, apoi alta la mijloc, și una mare, mare lunguiață dedesubt. Când îl lăsă din mână, văzură că dovleacul are ochi, gură și nas. Pe unul îl legară la cap ca pe Baba Sia, altuia îi puse tata un fes, celuilalt o căciulă și o pipă în gură. Copiii băteau din palme la fiecare născocire și râdeau de mutrele dovlecilor neînchipuit de mucalite.

Intr’o seară, în chindii, tata îi luă în grădină și de departe văzură toți dovlecii luminați pe dinăuntru, ca niște chipuri, ca duhuri rele, ca niște draci, știu eu ca ce? Unul se rânjea grozav și-i vedeam dinții albi făcuți din semințe. Chiar cei mari din casă, atrași de râsetele copiilor, veniră să vadă familia de dovleci, căci printre ei erau și tărtăcuțe înfășate ca pruncii noi născuți. Lică și Elenuța se luaseră la întrecere cu tatăl lor, care mai de care să născocească ceva vesel și caraghios. Nu știu dacă bieților dovleci le era sortit să ajungă mai târziu în cuptor sau pe tava simigiului, dar copiii n’ar fi mâncat din ei odată cu capul, căci îi păstrau fără să lase pe nimeni să se atingă de ei.

Tot cu tatăl lor, făcuseră un tunel care trecea pe sub pământ și răspundea dincolo de cetate, apoi în maldărul de nisip, un cuptor bine zidit, cu un coș dintr’un burlan de tinichea. Aprindeau focul cu așchii, supravegheați de tăiculița, cum îi ziceau ei, și coceau cartofi sub spuză, apoi întindeau pe o masă joasă cu trei picioare un ștergar vărgat cu roșu, parcă-l văd, și pofteau pe mama lor să mănânce cu ei.

Lică spunea, când se făcu om în toată firea, ba chiar om mare, că niciodată nu mâncase cartofi mai buni ca cei din cuptorul lor și, oricum încercase de atunci, nu mai găsea cartofilor copți gustul de odinioară.

Lângă chioșc, între doi plopi gemeni, înalți, ca niște făclii uriașe ale căror vârfuri abia le puteai zări de jos, tata îi învăță să facă un puț. Săpară o groapă și adânciră într’însa o șerbetelniță veche cam ruginită, dar încăpătoare, care ținea apa. Făcură ghizduri de lemn ca la puțurile din sat, îi puseră cumpănă o furcă, și așezară o ulcică drept ciutură. Puțul era gata! Din hârdăul de alături îl umplură cu apă și începură să tragă, odată unul, altădată altul, cu ciutura mică, umplând stropitoarele cu care stropiră grădinițele pe care trebuiau să le plivească, să le îngrijească. . . Aveau săpălugi, greble și câte un maiu ca să bată drumurile înguste.

Dar cum venea câte unul din cei mai mari, ca să vadă ce mai lucraseră, vroiau negreșit să-i silească să bea din puțul lor. Aceștia se codeau, căci copiii bălăciseră prin apă, ba scoatem din hârdău, ba toarn’o în puț și, dacă ei o credeau curată, cei mari nu vroiau să ducă paharul la gură cu niciun preț.