Regele Carol I și dr. Carol Davila

În vara anului 1884, la Mănăstirea Sinaia, venea în vizită, zilnic, regele Carol I. Era în țara aceasta de 18 ani și de 3 ani lumea i se adresa cu titlul de Rege al României. Sinaia era cea de-a doua casă, cea a sufletului lui și a familiei regale căreia el i-a prins rădăcinile aici, în micul stat din Orientul Europei. La mănăstire se ducea cu drag, căci acolo era primit mereu cu respect și inima deschisă, dar în 1884 mai avea un motiv: acolo se afla găzduit un vechi prieten, un alt Carol, un alt fiu adoptiv al României și unul dintre cei mai fideli, onești și energici sprijinitori ai Coroanei. Cel de-al doilea Carol era general al armatei române, dar, în primul rând, era medic, din stirpea celor pentru care medicina nu era o doar profesie, un mijloc de a agonisi bani sau de a urca pe scara socială, ci un mod de a trăi și de a-ți folosi inteligența și pregătirea pentru oamenii aflați în suferință. Cei doi Caroli – unul cu barba încărunțită, senin și mândru, altul cu albi favoriți rebeli, obosit și suferind – se vedeau în fiecare zi și discutau ore întregi. Oare despre ce? Oare ce taine, griji, planuri sau amintiri își împărtășeau? Una dintre tainele și spaimele lui Carol Davila o știm. La 22 iunie, într-una dintre discuțiile cu Regele său a afirmat că nu mai are de trăit decât 60 de zile. În fața protestului lui Carol I, doctorul, a afirmat, fără seninătate, dar cu dârzenie: „Nu se pune chestia dacă mor sau nu, dar cum o să mor?” Carol Davila nu s-a înșelat decât cu 4 zile; murea în vara aceea, la 26 august. În cele două luni cât Davila a stat în vechile chilii ale mănăstirii Sinaia, el și Regele au depănat multe amintiri, și au discutat, ca doi tacticieni și militari ce erau, planuri pentru războaiele ce aveau să vină (despre asta, altă poveste pe care am să o istorisesc curând!). Una din zilele importante pentru cei doi Caroli, decisivă pentru soarta viitorului rege a fost 20 aprilie (după calendarul vechi, cel iulian, folosit de români în epocă), când i s-a propus și a acceptat să devină domnitor al României. Alături de Ion C. Brătianu a fost atunci Carol Davila, iar acesta din urmă, înțelegând poate cel mai bine îndoielile tânărului prinț față de o astfel de acțiune temerară prin care pășea în necunoscut – căci țara care îl aștepta nu îi era cunoscută și, ca tot Orientul, era privită de occidentali ca un spațiu exotic, la granița foarte fină dintre civilizație și lipsa ei – ei bine, atunci, Carol Davila a acționat cu fermitate dându-i speranță și optimism prințului german. A desfășurat în fața lui o hartă a vechii Dacii traiane, arătându-i potențialul de mărire al țării de adopție, nu prezentul supus greutăților și piedicilor de tot felul și i-a spus: „Iaca țara peste care sunteți chemat a domni”. Și Carol de Hohenzollern a cutezat și, la 8/20 mai 1866 ajungea la Turnu Severin, iar în zorii  zilei de 9/21 mai ajungea la Craiova, unde îl aștepta și Nicolae Golescu – unchiul Anei Davila și, deci, și al celui de-al doilea Carol – aflat acolo ca locotenent domnesc. Din capitala Băniei, au pornit în caleașcă domnească spre Golești, unde au pășit pe sub turnul în care stătuse Tudor Vladimirescu, apoi pe aleile străjuite cu tufe de bujori și trandafiri. Au fost primiți cu urale, muzică și un frumos arc de flori, de întreaga familie a Goleștilor și de oamenii din sat, în frunte cu venerabila doamnă Zinca Golescu. După cină și discuțiile politice urgente, Carol de Hohenzollern a fost invitat să se odihnească la conac, în camera cu un pat stil Bidermayer, cu un spălător ascuns după paravan, cu o oglinda potrivită între ferestre, cu un scrin și un birou, cu o canapea îmbrăcată într-o stofă tapițată în alb și albastru, care era „regatul privat” al Zincăi, un spațiu plin de amintiri și flori.  În seara aceea, atenția prințului german a fost atrasă de distincția și frumusețea soției doctorului Davila, Ana. Peste ani, atât el, dar mai ales regina Elisabeta I, i-au purtat o afecțiune profundă și sinceră acestei doamne frumoase, inimoase și discrete. De la Golești, pleca în dimineața de 10/22 mai 1866 ca să devină domn al României și să înfrunte multele și dificilele probleme pe care le ridica aducerea în modernitate a unei societăți românești bine ancorate încă în mentalități premoderne. Alături, în acest efort, i-a stat Carol Davila, cu credință, încăpățânare, dârzenie, demnitate, severitate, seriozitate și o imensă capacitate de a munci și de a se dărui. Doctorul Davila l-a însoțit în lungile și obositoarele călătorii pe care domnitorul le făcea în țară, atât pentru a-și cunoaște regatul, dar, mai ales, pentru a fi cunoscut de supușii săi și pentru a le aduce acestora speranța într-un viitor pentru ei și copii lor. Alături de domn a stat Carol, cel adoptat de familia de la Golești, și atunci când se făurea destinul României pe câmpul de luptă, la Plevna, la Vidin și „pretutindeni unde am nevoie de el”, așa cum Carol I îi scria Elisabetei. Pentru medicul nostru, nu a fost treabă ușoară, moartea, epidemiile, rănile groaznice, foametea, frigul afectau atât tabăra româno-rusă, cât și tabăra otomană, dar cel mai greu loveau populația civilă bulgărească. I-a îngrijit cât a put de bine pe toți, inclusiv pe vestitul Osman Pașa –  doctorul nostru îl numește Gazi (viteazul, luptătorul) – căruia i-a pansat rănile și, la plecarea lui ca prizonier în Rusia, i-a dăruit un borcan cu dulceață de la Câmpulung. S-a îngrijit în primul rând de ceilalți, pe când trupul lui suferea, când răbda cu bărbăție acute nevralgii sciatice, abcese antracoide, frunculoze, accese palustre, turburări dizenteriforme ….. Iar Domnitorul Carol a știut să vadă și să prețuiască acest efort nemaipomenit. În decembrie 1877, Alteța Sa Domnitorul Carol I se adresa într-o scrisoare autografă în care îi mulțumea personal pentru întreaga activitate din timpul războiului a serviciului sanitar.

9 mai este o zi cu multiple semnificații pentru istoria românească și europeană. Este o zi în care să ne aducem aminte de oamenii care au creat pentru noi un stat și o națiune în coordonatele modernității. O zi în care se cuvine să le mulțumim celor doi Caroli, cei doi fii adoptivi ai acestui pământ, care au dat poporului român – și care a fost ocazional și foarte ingrat cu ei – deschiderea către Europa occidentală, către un alt fel de civilizație către care ne ațintim privirea și azi.

 

Autor: Camelia Călin

Cercetător științific, secția Istorie-Pedagogie

 

Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această postare nu poate fi reprodusă sau folosită în nici un fel și prin nici un mijloc, fără acordul Muzeului Golești și al autorului postării. Autorii poartă întreaga responsabilitate a informațiilor din text și a fotografiilor publicate pe site.

contact@muzeulgolesti.ro