Arhitectură și ritual

Prima mențiune documentară a obiceiului de a face baie la conacul Golești este consemnată de Paul din Alep, la jumătatea secolului al XVII-lea. Ajuns pe 12 ianuarie 1657, la curtea boierească a marelui vistier Stroe Leurdeanu, acesta consemnează că: „Palatul lui este mare de tot, cu multe băi”. (Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia,  ed. Ioana Feodorov, 2014, p. 324)

La sfârșitul sec. XVIII sau începutul sec. XIX, banul Radu Golescu a efectuat ample lucrări de extindere a conacului și a anexelor acestuia, incluzând aici și baia de pe coltul de NV al incintei. Clădirea actuală reprezintă singura încăpere a băii turcești care a  supraviețuit trecerii timpului, fiind restaurată în această formă incompletă în anii 1942-1943.

Baia de la Golești fusese construită după modelul hammam-ului oriental, cu mai multe încăperi, cu o vatră unde se făcea focul pentru a încălzi apa adusă prin olane de ceramică, de pe dealurile învecinate spre curtea boierească, unde se alimentau atât baia, cât și fântânile de la intrare.

Arhitectura și sistemul de încălzire

Băile turcești, fie că erau publice sau private, păstrau un plan arhitectonic general și același principiu de funcționare, utilizatorul trecând obligatoriu și progresiv printr-o serie de încăperi, de la rece la foarte cald, pentru a induce perspirația. Structura generală a unui hammam este următoarea: vestiarul (camekân, în turcă/tr.), camera rece (soğukluk, tr.), camera caldă sau intermediară (ılıklık, tr.), camera fierbinte (hararet sau sıcaklık, tr.).  Acest tip de băi foloseau o variantă a sistemului roman de încălzire (hypocaustum, lat.): una sau mai multe vetre de foc erau amplasate într-o cameră de serviciu, sub nivelul camerelor cu aburi. Apa era încălzită într-un cazan mare de aramă, de unde, prin țevi, era direcționată către camera/camerele cu aburi. Căldura și fumul de la cuptor erau canalizate sub podele, ridicându-se apoi prin pereți către coșuri. Podelele de piatră ale camerelor calde erau atât de fierbinți încât nu se putea călca cu picioarele goale, ci cu papuci înalți de lemn (nalın, tr).

Ritualul îmbăierii

În 1827, dr. Constantin Caracaș scria că, deși existau băi private – ca cea de la Golești, românii preferau băile publice, nu atât pentru igienă, cât pentru distracția pe care o ofereau, ele fiind importante spații publice de socializare, în special pentru femei:

„Scăldarea se face așa: clienții se dezbracă mai întâi într-o încăpere numită giamandan, apoi intră în baie înfășurați numai cu o basma și se așeză pe scaunele de piatră aflate de jur-împrejurul băii. Acolo asudă îngrozitor din căldura înfricoșătoare a atmosferei (…); atunci băiașii freacă toate membrele corpului, la început cu o gevrea[1], pe urmă îi spală cu mult săpun și varsă pe corp câte puțină apă, ieșită din două frumoase robinete, pe unul caldă, pe altul rece, în două vase mici de marmură și la urmă spală capul. Apoi cei mai mulți și mai ales femeile obișnuiesc de stau acolo mult timp, vărsând mereu apă caldă pe trup, câteodată și rece, petrecând într-o asemenea baie două până la trei ceasuri. (…) după această baie caldă intră în niște cămăruțe și mai fierbinți (…) În încăperile de la ieșire, unde se îmbracă și se odihnesc mai mult timp (…) se adună mulți, iar unii obișnuiesc chiar să chefuiască cu muzică sau să guste diferite mâncăruri și băuturi (…)”.

Ca și în Imperiul otoman, regula era ca femeile și bărbații să folosească băi diferite sau, acolo unde nu existau corpuri separate, hammam-ul să fie folosit la ore diferite.

(Constantin Caracaș, Topografia Țării Românești, ediție bilingvă, îngrijire de ediție, studiu introductiv și note suplimentare Georgeta Filitti, Editura Omonia, București, 2018, p. 125-126)

 

[1] Greșeala autorului: gevrea însemnă batistă brodată. Se referea la mănușa aspră pentru masaj, kese în turcă. Bărbații foloseau mănuși din păr negru de cal, iar femeile din materiale textile/ mătase.

 

Autor text:

cercetător Camelia CĂLIN