Icoană de vatră Sf. Arhanghel Mihail, 2/2 se. 19, Glodeni, Gorj
Straja contra spiritelor rele
La granița dintre lumea oamenilor și lumea sufletelor, dintre lumea pe care o putem detectat prin simțuri și lumea intangibilă de care ne apropiem prin credință, stă ICOANA – acea fereastră dată omului pentru a-l putea descoperi pe Dumnezeu.
Mijlocind dialogul dintre om și divinitate, icoana este, mai presus de orice, un obiect liturgic, a cărui funcție este aducerea aminte a esenței eterne și infinite, a dumnezeirii prezente în chipurile sfinților. „Ceea ce este cartea pentru ştiutorii de carte, aceea este icoana pentru neştiutorii de carte. Şi ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana”, spunea Sfântul Ioan Damaschin evidențiind rolul liturgic și educativ al icoanei.
Icoana este un obiect sacru fundamental al credinței creștine ortodoxe. Ea îl însoțește pe credincios de la naștere până la moarte. În mentalitatea satului românesc tradițional, icoana îndeplinea o funcţie spirituală, fiind prezentă în mai toate actele şi viaţa acestui om: la nuntă, la cumetrie (la botez), la înmormântare, când punea în război (pentru ţesut), când pleca la drum sau la culcare. Cât era de însemnată prezenţa icoanei, ne-o dovedeşte faptul că o găsim chiar şi în şură, în preajma vitelor pentru „paza lor în timpul nopţii”. În interiorul casei ţăranului român, icoana ocupă un loc cu totul deosebit, pe peretele dinspre est.
O categorie aparte o reprezintă icoanele de vatră. Muzeul Golești deține în patrimoniul său 5 astfel de obiecte, toate clasate (1 icoană la categoria tezaur și 4 la categoria fond).
Vatra şi coşul vetrei reprezentau un spaţiu sacru, spre care gravita întreaga viaţă cotidiană: acolo se pregătea hrana şi se încălzeau oamenii, acolo era locul potrivit pentru împlinirea descântecelor, a vrăjilor şi farmecelor, pentru ghicitul viitorului şi aflarea ursitei. Şi tot vatra putea să devină una din căile de acces al spiritelor malefice, care pândeau familia din spațiul exterior. Această intrare era „zăvorâtă” cu ajutorul icoanelor de vatră.
Meşteşugul cioplirii icoanelor de vatră s-a dezvoltat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, fiind mult răspândit în zona de sud a ţării, în Oltenia. Realizate de ţărani, aceste icoane se deosebeau de restul reprezentărilor iconografice tocmai prin tehnica rudimentară, căci se lucrau numai prin incizare, pe o bucată de lemn de fag sau de stejar, unele dintre ele fiind pictate în două-trei culori de apă.
Text și foto: Simina Arsene, muzeograf