Incredibilul Carol Davila – partea a II-a

„Nimic nu-l poate împiedica să construiască, din aproape în aproape, un sistem medical care să funcţioneze şi să organizeze serviciul sanitar militar şi civil. Şcoală de felceri — „mică chirurgie” în 1855, „şcoală secundară de chirurgie”, cu program şcolar teoretic-liceal şi sanitar-militar în 1856. Când adversarii filoruşi fac demersuri pentru închiderea şcolii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o menţină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menţinerea tinerei instituţii, pe care Davila o transformă curând în „Şcoală naţională de medicină şi farmacie”. Este deja momentul când diploma şcolii româneşti are valabilitate în toate ţările europene, iar doctorul primeşte, ca semn de recunoaştere de la foştii compatrioţi — Legiunea de onoare. După mai bine de zece ani, în 1869, se face pasul următor, cel mai important: înfiinţarea Facultăţii de Medicină. Între timp Davila întemeiază învăţământul farmaceutic şi pe cel veterinar, fondează numeroase societăţi şi reviste de specialitate (între care Asociaţia medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferinţe medicale şi ţine prelegeri cu demonstraţii experimentale la Sfântu Sava, înfiinţează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din Bucureşti, pune pe picioare serviciul sanitar militar, introduce concursurile medicale şi stagiile obligatorii în spitale. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmacopeii române. Tot ideea lui este introducerea consultaţiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci.

Pentru toate acestea se zbate să găsească oameni potriviţi, bani suficienţi, să rezolve problemele administrative şi piedicile de tot soiul. Între timp stinge în diferite regiuni ale ţării epidemii grave, călătoreşte şi inspectează spitalele, participă la Expoziţia universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României şi are grijă de familia sa şi de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă drept premiu elevilor şi elevelor din şcolile sale. A avut timp să creeze, din nimic, destine. De pildă, pe cel al viitorului doctor Severeanu, care ajunge cu o simplă bocceluţă şi fără un ban, de la Tumu Severin la Bucureşti, unde vrea să înveţe. O simplă discuţie îi hotărăşte soarta: „Davila m-a întrebat ce doresc şi de unde sunt. I-am răspuns că sunt din Mehedinţi şi aş voi să intru în şcoala lui. — Aşa? Eşti mehedinţean şi vrei să rămâi?… Domnule Brust să înscrii baiat asta şi să te duci la Hanu Manuc să plăteşti ce este dator, să-i aduci bagajele”. Este momentul de cotitură în viaţa băiatului: „De aici încolo începe Şcoala de Medicină, cu toate frumuseţile şi greutăţile ei”. Toată lumea o numeşte „Şcoala lui Davila”.

Doctorul Angelescu, şi el fost elev al şcolii militare îşi aminteşte: „Venea la Spitalul Militar unde era şcoala, fix la ora 6 dimineața. Primea raportul de tot ceea ce se petrecuse în spital în cursul celor 24 de ore din urmă, inspecta repede ce avea de inspectat şi cu o privire ageră, pătrunzătoare, vedea toate neajunsurile. A doua zi controla, iară dacă nu se îndreptase greşeala, pedepsea cu arest pe cel vinovat. După ce inspecta Spitalul Militar, pleca în inspectarea spitalelor civile”. Angelescu remarcă energia doctorului: „De notat că generalul Davila venea de la Cotroceni, unde locuia, călare, iarna, pe ger de crăpau pietrele şi pe viscole de nu-ţi venea să ieşi din casă. Mergea totdeauna grăbit, ca un meteor, cu calul în trap mare şi cu ordonanţa tot călare, care abia se ţinea în urma fenomenalului Davila.” Sentimental ca tot secolul în care a trăit, „Davila se oprea prin sate, chema copiii de prin apropiere, îi mângâia şi le dădea bani, totdeauna zicându-le: «băieţelele mele»” şi i se întâmpla să lăcrimeze când vorbea. Filantrop, „nu a lăsat avere după el”. Face parte dintre caracterele mari ale secolului şi încearcă să formeze caracter la elevii lui: „Spunea elevilor săi să meargă, când vor deveni doctori, de preferinţă în căsuţa ţăranului şi să se silească să nu mai fie nevoie de doctori străini în ţară. Mulţi din generaţia de atunci au făcut un adevărat apostolat în medicină după sfaturile marelui Davila. […] Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi. L-am ascultat cu multă religiozitate.” Elevii săi sunt trimişi la marile facultăţi din Europa, Paris, Roma, Berlin şi Viena şi se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înfiinţată în Bucureşti. Cei care nu au titluri academice şi diplome valabile sunt îndepărtaţi, imediat ce au un înlocuitor. Posturile nu se m decât prin concursuri corecte.

Gesturile lui de generozitate spontană devin legendare. Când Nicolae Grigorescu deschide o expoziţie fără a putea vinde nici un tablou, doctorul îi găseşte leacul potrivit: „Imediat Davila puse cărţi de vizită pe câteva tablouri ce cumpărase şi, după câteva ore, aduse prieteni şi cunoştinţe care toţi cumpărară câte un tablou”. Astfel „Grigorescu era lansat”, îşi aminteşte elevul lui, pictorul Strâmbulescu.

La 4 iunie 1864 se face un prim pas spre recunoaşterea oficială a patriotismului „străinului” faţă de noua lui ţară şi, la Camera Deputaţilor, se propune „a se acorda d-lui Dr. Carol Davila ca o recompensă naţională naturalizaţiunea cea mare”, adică cetăţenia română. Totuşi, faptul se îndeplineşte abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868, publicat imediat în Monitorul Oficial şi în care se acordă „D-lui Doctor în Medicină Carol Davila titlul de cetăţean român cu dreptul naturalizaţiunii celei mari ca recompensă naţională pentru eminentele servicii aduse ţării”.

Cu timpul, doctorul ajunge să fie cunoscut pretutindeni. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un cuvânt: DAVILA. E suficient pentru toată lumea.”

Foto: portretul doctorului Carol Davila;  semnat Elliescu, 1885. Tablou din colecția Muzeului Golești.

Nicolae Iliescu (n. 1850, Craiova, Țara Românească – d. 1889), pictor român. Ion Frunzetti și Paul Rezeanu l-au pomenit în analizele lor sub numele de Alexandru Elliescu.  Portretul lui Carol Davila estul unul din tablourile cele mai reușite. Figura înfățișată seamănă cu modelul, este bine construită, suprafața epidermei a fost minuțios urmărită cu lumina care vine din partea stângă a tabloului și se concentrează pe obrazul drept. Partea stângă a rămas în umbră, îngăduindu-i să realizeze reflexe pe frunte și pe fireturile epoleților, gulerului și pe panglicile decorațiilor ale căror medalii și cruci au fost lucrate cu o mare atenție, tipică miniaturiștilor.

Fragment din cartea doamnei Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 1995, p. 168-171.

Mulțumim doamnei Ioana Pârvulescu și Editurii Humanitas pentru permisiunea de a reproduce aceste rânduri minunate dedicate Goleștilor.

Ioana Pârvulescu (n.10 ianuarie 1960) – eseistă, publicistă, critic literar român și profesor la Universitatea din București.