Incredibilul Carol Davila – partea I

„La fel de activi şi omniprezenţi ca boala însăşi sunt numai medicii. Dacă toţi bărbaţii secolului 19 par a avea mai multe perechi de mâini, medicii — puţini la număr — fac, fiecare, cât mai mulţi bărbaţi cu mai multe perechi de mâini la un loc. Consultă acasă sau la spital, operează, scriu reţete, urmăresc evoluţia bolii, se luptă cu prejudecăţile şi ignoranţa bolnavului, fac inspecţii sanitare în şcoli, verifică mâncarea, apa, vinul („poliţia sanitară a alimentelor şi beuturilor”), iau măsuri de igienă în oraşe, scriu cărţi şi broşuri de specialitate, dau examene, ţin cursuri, se deplasează în locurile unde izbucnesc epidemii, fac lucrări medico-legale, vaccinează, ţin statistici şi sunt prezenţi pe front, ajutând răniţii, operând, salvând vieţi.

Dacă toţi bărbaţii secolului 19 par a avea mai multe perechi de mâini, iar doctorii sunt, fiecare, mai mulţi bărbaţi cu mai multe perechi de mâini la un loc, Carol Davila face el singur cât mai mulţi doctori laolaltă. Povestea lui se înscrie în tipare de roman sentimental: copilul cu pater incertus, care pleacă în lume (avea de ales între Persia şi Valahia) şi devine renumit. În cazul lui chiar şi mama e „neatestată”, căci din toate biografiile apărute după moartea contesei d’Agoult, Davila lipseşte, iar unele scrisori ar putea lăsa loc la discuţii, dacă nu e cumva doar mamă spirituală, adică naşă. Tânărul ajunge în ţară într-o zi de 13 a anului 1853 şi are un inel-talisman, cu peruzea, care să-l apere de nenorociri în această zi. În 1874, duminică 13 ianuarie, la conferinţa pe care o ţine săptămânal la spitalul Colţea, cu un public numeros, studenţi, profesori, distinse doamne, de la Regina Elisabeta până la soţia lui, Ana, doctorul îşi uită inelul acasă. Ana propune să se întoarcă să-l ia, dar conferenţiarul nu vrea să-şi lase publicul să aştepte. La sfârşitul conferinţei, soţia lui, simţindu-se rău, cere puţină chinină. Doctorul Bernath îi dă, din greşeală, stricnină. Rămas văduv, cu patru copii, Davila continuă să muncească cu şi mai multă îndârjire, până la moarte, adică încă 10 ani. Pentru medicina din România ziua de 13 rămâne una norocoasă. Trecuseră, la moartea Anei, 21 de ani din acel 13 martie 1853, când Davila, tânăr de nici 25 de ani sosise la Giurgiu, după ce îşi dăduse doctoratul la Paris şi după ce ajutase la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champigné şi Cherré. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani. Stă până la sfârşit: de zece ori mai mult decât era în contract. Modelează viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni.

În Bucureşti, la sosire, Vodă Barbu Ştirbey e intrigat că băiatul, pe care îl crede firav şi delăsător („Ce crede Franţa că va putea face această domnişoară?”), n-a venit din prima zi la curte, să-şi prezinte omagiile. După trei zile tânărul vine însă cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi cu proiecte de reformă: folosise timpul ca să-şi cunoască „domeniul”. Ştirbey, impresionat, îi dă apoi tot concursul. La plecarea de la domnie, lasă spre păstrare, la Davila, „un plic sigilat” şi o casetă cu bijuterii. Le va recupera intacte la timpul potrivit. Al doilea domn pe care îl câştigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la Bucureşti, îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui Cuza. Din nou, relaţiile familiei Davila cu familia Cuza rămân bune şi după abdicarea domnitorului, iar numele azilului se păstrează, deşi o vreme pierde apelativul „Doamna”. în fine, al treilea domn este Carol, sub a cărui protecţie îşi desăvârşeşte în cea mai mare măsură opera.

Dacă i-a avut pe domnitori de partea lui, a luptat însă cu toate celelalte tipuri de adversitate: colegială, istorică şi, nu în ultimul rând, de destin. Colegii îl invidiază şi, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Şcolii de Medicină, îi iartă cu greu „extrema distincţie, eleganţa şi naturalul manierelor, farmecul conversaţiei, felul spiritual, vesel şi plin de duh în care istorisea, ca şi bogăţia instrucţiei”. Mihail Kogălniceanu, unul dintre adversarii din afara branşei, îl acuză că aduce, pasămite, la examene, fete de la alte şcoli la Azilul Elena Doamna şi că de aceea obţin elevele rezultate atât de bune. Este atacat uneori în ziare, totdeauna pentru culpe fantasmagorice. Răspunsul lui: „Uit tot ce e rău pentru a nu-mi aminti decât binele”. În schimb, opinia publică, măcar o dată dreaptă, a fost întotdeauna de partea doctorului.

Are, încă de la sosire, mari probleme de sănătate şi este impresionant să vezi că el, medicul, le scrie confraţilor din Franţa, descriindu-şi cu sobrietate simptomele şi sfătuindu-se asupra remediilor. Din cauza primei lui locuinţe întunecoase şi umede, de pe cheiul gârlei, Dâmboviţa, tânărul face reumatism şi, cu timpul, acesta duce la pareza unui braţ pe care-l va ţine adesea îndoit la spate, în 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega şi consultă deopotrivă soldaţi şi puşcăriaşi, face tifos. Îi scrie lui Cuza: „Am fost bolnav, dar graţie constituţiei mele şi bunelor îngrijiri date de mai mulţi confraţi, am putut reîncepe viaţa plină de trude şi de decepţii, care nu încetează să mă încerce, dar care nu mă vor opri în calea mea”. Are însă drept recompensă „recunoştinţa, amiciţia sinceră a multora şi sprijinul moral al oamenilor cinstiţi”. În vara lui 1870, în timpul războiului franco-prusac, Alecsandri îl întâlneşte din întâmplare în Franţa şi-i scrie Anei Davila: „Doamna mea, Sunt fericit de a vă face cunoscut că am întâlnit pe Dl. Davila, la poalele muntelui Cenis, în partea Franciei. D-sa a plecat spre Paris, sănătos şi vesel de fapta bună ce are de gând a îndeplini. Proiectul său de a organiza o ambulanţă cu concursul elevilor români din Paris şi de a se consacra în ajutorul nenorocitelor victime ale războiului actual este un proiect nobil şi care onorează pe bărbatul de inimă ce a decis să-l executeze.” În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax infecţios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgenţă, are o furunculoză generală şi crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Dar datorită lui, serviciul ambulanţelor militare şi al trenurilor sanitare este pregătit din timp şi sute de vieţi sunt salvate, iar 13 000 de bolnavi şi răniţi primesc îngrijire. Primeşte decoraţii şi de la români şi de la turci. Principele Carol îi telegrafiază Elisabetei: „Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el”.

Foto 1 (stânga jos): Aspect din camera soților Davila de la conacul Golești.

Foto 2 (dreapta): generalul medic Carol Davila. Fotografie din 1882 aflată în colecția Muzeului Golești.

Fragment din cartea doamnei Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 1995, p. 165-168

Mulțumim doamnei Ioana Pârvulescu și Editurii Humanitas pentru permisiunea de a reproduce aceste rânduri minunate dedicate Goleștilor.

Ioana Pârvulescu (n.10 ianuarie 1960) – eseistă, publicistă, critic literar român și profesor la Universitatea din București.