Mama ideală a secolului al XIX-lea

„Zinca sau Zoe Golescu, născută Farfara, soţia lui Dinicu. Avea 13 ani (poate neîmpliniţi) când s-a căsătorit, în 1804, cu Dinicu Golescu, bărbat de 27, iar un an mai târziu se naşte primul lor copil, o fată, Ana. Urmează 4 băieţi: Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru, cel din urmă născut în 1818, când mama are 26 de ani. E o femeie frumoasă, energică, se ocupă de treburile moşiei cat soţul ei e plecat şi după moartea lui, în 1830. În sfertul de veac de căsnicie, îşi sprijină bărbatul în tot ce face. Îşi creşte fiii în aşa fel încât aceştia devin unii dintre cei mai iubiţi bărbaţi din a doua jumătate a secolului Revoluţiei, eveniment în care, deşi foarte tineri, se implică hotărâtor. Faptele celor 4, de care adesea îi dau seamă mamei, sunt aproape legendare. Ea îi călăuzeşte și-i încurajează prin viu grai şi prin scrisori, îi îndeamnă sa creadă „în viitorul României”.

Zinca îl găzduieşte la Goleşti pe Carol I, la primul popas în drumul spre Bucureşti, în anul 1866. În acelaşi an, în iunie, Carol îi scrie Zincăi:

„Madame,

Je n’oublirai jamais qu’à mon arrivée dans ma nouvelle patrie, c’était Votre toit sous lequel j’ai trouvé la première hospitalité et un accueil si aimable et si gracieux, que j’en garderai toujours le plus précieux souvenir”.

Regele îi cere Doamnei Zinca indulgenţă pentru întârzierea cu care-şi exprimă recunoştinţa şi-i oferă, „en souvenir de mon séjour à Votre charmante campagne”, adică la moşia Goleşti, „la première photographie qui a été faite ici à Bucarest”. Semnează:

Votre

               dévoué

               Charles

Viitorul Rege al României comandă o copie după tabloul din tinereţe al Zincăi din Goleşti şi îl pune pe perete, la Castelul Peleş. Gazda lui avea 74 de ani. încă plină de viaţă, mama „fraţilor Goleşti” nu se poate obişnui cu ideea că fiii ei îmbătrânesc şi ei, că sunt bolnavi, că sunt slăbiţi, că ar putea să moară. Şi totuşi soarta nu mai ascultă, acum, de voinţa sau de dorinţa ei: primul îi moare băiatul cel mai mic, Alexandru, în 1873. La numai un an urmează fiul cel mare, Ştefan, pentru care unele ziare au apărut zile în şir cu chenar de doliu, ca pentru eroii naţionali, iar apoi, în anul Războiului de Independenţă, Nicolae. Ana, prima născută, moare cu un an înaintea mamei ei, în 1878. Despre ceea ce se petrece în sufletul acestei femei curajoase la bătrâneţe, nu se ştie prea mult. Poate o consolează puţin onorurile cu care sunt înmormântaţi copiii ei sau prezenţa nepoţilor numeroşi. Poate o înveselesc strănepoţii, pe care îi dăscăleşte în continuare, dar îi iubeşte atât de mult, încât le permite, ca semn de maximă dragoste, să-i calce în picioare florile din grădină pentru care are o adevărată pasiune. Nepoatei ei îi scrie: „Cum îi este îngeraşului meu, micul meu Alexandru? N-am răbdare până să-l văd alergând printre florile mele şi strivindu-le cu picioruşele lui. Sărută-l dulce din partea lui grand maman şi spune-i că vă aştept de sărbători”. Zinca moare la 87 de ani, în 1879, „fără luptă, fără suferinţă, fără agonie … o lampă care se stinge”, cum spune soţul nepoatei ei, doctorul Carol Davila, iar ziarele anunţă evenimentul în termenii cei mai solemni cu putinţă. Oamenii — „tot Bucureştii”, după aprecierea ziarului Românul — vin să se alăture cortegiului funerar care se îndreaptă spre gară, iar la Goleşti, unde este îngropată, ţăranii se adună şi plâng. Dintre copiii ei îi supravieţuieşte, nu mai mult de trei ani, unul singur, Radu. Zoe sau Zinca Golescu este cu siguranţă cel mai aproape de idealul mamei ideale într-un secol al fiilor cuminţi.”

Fragment din cartea doamnei Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 1995, p. 114-116.

Mulțumim doamnei Ioana Pârvulescu și Editurii Humanitas pentru permisiunea de a reproduce aceste rânduri minunate dedicate Goleștilor.

Ioana Pârvulescu (n.10 ianuarie 1960) – eseistă, publicistă, critic literar român și profesor la Universitatea din București.